Tristetea umbrelei

Umbrela de un rosu strident ii ascundea Ashurei aproape tot spatele, ferind-o de soarele oricum atat de palid. Privea raul, cu o lucire plictisita in ochi. Nu s-ar fi oprit daca florile batranilor ciresi nu s-ar fi unduit atat de frumos pe valurile usoare, tremurate, ale apei. Dar era ceva frumos, desi atat de marunt.
Kimonoul ei rosu, asortat atat de bine umbrelei, ii scotea in evidenta fata atat de abundent pudrata, precum si expresia pe care o adoptau tarsaturie ei. Ii era greu, asadar, sa evite orice sentiment pentru a-si pastra perfectiunea mata, dorinta ei de aventura si stralucirea naturala a ochilor fiind ceva departe de vointa ei. Aplecandu-se elegant peste marginea podului, a inceput sa fredoneze o melodie veche, invata cel mai probabil in copilarie.

-Florile de cires oglindite sau scuturate in apa sunt inevitabile, nu'i asa?
Cobora incheietura mainii, cu o carte prinsa in degete, in timp ce'si ostenea un cot pe care'si puse capul. Privise indelung acelasi lucru, insa fara a se satura, chiar daca ceea ce citea parea destul de incitant.

- Intr-adevar.
Si-a intors capul spre geisha de langa ea, analizand-o pentru cateva secunde. Vocea ei a bruscato, rasunand atat de puternic in linistea diminetii, desi nu sesizase in prima ca tocmai ei i se adresa. Intorcandu-si privirea spre peisajul din fata ei, s-a gandit cum ar fi sa il picteze.
- Bietele flori, mai puteau ramane pe ramuri inca o luna...

-Totul vine, totul pleaca...
Se apleca luand in palma apa dar ii cursese, precum o trecere ireversibila a timpului. Isi ridica privirea visatoare asupra geishei, apoi se ridica sustinandu'se de genunchi.
-Devreme, insa priveste partea buna. La flori nu e ca la oameni...gasesti acelasi model la orice pas. Sunt copi ale unor copi....care de fapt nu sunt copi.
Rase candid.

- Da...
Gandurile ii erau pierdute in acele momente, desi auzise ce spusese cealalta geisha. Vocea i-a sunat aerian cand a dat raspunsul, fara vreo tonalitate anume. Si-a ridicat brusc privirea, incercand, parca, sa revina la realitate. A deschis buzele usor, vorbind abia dupa cateva secunde:
- Ai simtit vreodata ca linistea diminetii este agasanta? Si-a intors capul, privind-o patrunzator pe cea de langa ea. Insuportabila?

-Ca si cum totul s'ar raporta la plictisul linistii, precum totul s'ar transforma in vid, in cuburi fara de sfarsit...da, ma simteam nemuritoare....prinsa intr'un loc fara de sfarsit. Nimic nu e mai greu de suportat decat vesnicia de a fi condamnat sa stai inchis in locuri fara nimic. Poate ca iadul nu e chair asa de rau.
Ii zambi, apoi isi trecu unghia pe buza sa inferioara, i se intinsese rujul.